Pentru ce muncim...

Probabil că aproape toată lumea cunoaște metoda prin care patronii de mici firme plătesc angajații oficial cu salariul minim pe economie, iar diferența până la valoarea negociată este "plătită în plic". Acest procedeu de a micșora valoarea taxelor datorate la stat mai poartă numele și de "muncă la gri".

Dar ce ne facem atunci când angajatorul nu plătește angajatului nici măcar salariu minim net prevăzut prin contract, ci îl plătește doar pentru cât reușește să producă într-o lună? Observați că am evidențiat acel "să producă" și asta pentru că normele și prețurile pe produs realizat sunt calculate în așa fel încât pentru angajat este aproape imposibil să-și scoată salariul.

Ei bine, dacă nu vă vine să credeți, asta se întâmplă în România. Am stat și m-am gândit cum am putea să mai numim acest tip de muncă, dar pur și simplu nu am reușit să îi găsesc un nume. Probabil că veți spune că sunt proști cei care acceptă să lucreze în condițiile astea, dar problema e că acești oameni sunt nevoiți să lucreze pentru a câștiga câțiva bănuți și pentru a putea supraviețui. Sunt oameni care poate au credite la bănci pe care nu și le-au făcut ca să-și cumpere plasme și telefoane deștepte, ci le-au făcut pentru a susține copiii în facultate sau poate s-au îmbolnăvit și aveau nevoie de bani pentru a plăti serviciile medicale sau pentru orice altceva care trebuia obligatoriu făcut și care necesita bani. Da, asta e realitatea în care trăim și chiar dacă ne e greu, trebuie să mergem mai departe.

De remarcat este că angajații care se confruntă cu astfel de situații sunt mai ales cei care lucrează în industria ușoară. Această industrie este cel mai prost plătită din țară și culmea este că produsele care rezultă nu se vând la prețuri chiar atât de mici. Atunci când mergeți să faceți cumpărături din Zara, H&M sau C&A ar trebui să vă gândiți câtă muncă au trudit unii pentru acele produse, în mare parte de calitate, pentru a câștiga și de zeci de ori mai puțin decât prețul de raft al unui produs. Spre exemplu manopera pentru o simplă bluză începe de la sub un leu și merge până undeva la maxim 5-6 lei. Iar prețul de raft poate ajunge și la mai mult de 100 de lei. Același lucru se întâmplă și în cazul produselor marcă proprie a marilor supermarketuri. Acesta este prețul plătit pentru faptul că un sfert de secol am căutat produse ieftine din import, în mare parte din China, și nu am stimulat vânzările produselor autohtone.

Acum să revenim la angajatorii noștri care uită ce înseamnă să fi patron. Dragi patroni de mici firme falimentare, a fi antreprenor înseamnă să-ți asumi riscuri. Trebuie să plătești salariile angajaților în ziua stabilită prin contract. Trebuie să plătești taxe și impozite la stat pentru ei. Trebuie să-ți respecți angajații și să-i motivezi. Un angajat muncește pentru a primi salariul la finalul lunii. Pe el nu-l interesează dacă tu ai făcut profit sau nu. El muncește pentru a fi plătit. Dacă ar fi vrut să-și asume riscuri, atunci nu s-ar mai fi angajat. Ar fi fost chiar el patron și poate că ar fi fost milionar sau poate că ar fi fost falimentar. Dar nu este patron, este angajat și trebuie să beneficieze de drepturile lui. Dacă nu îți convine să-ți asumi riscuri, atunci treci în tabăra cealaltă și vezi dacă e mai bine.

Am transmis mesajul de mai sus în speranța că vor ajunge din greșeală pe acest blog și acei așa-ziși "patroni" și că vor înțelege ce obligații și răspunderi au cu adevărat.

Și pentru că de multe ori aceștia nu se mulțumesc nici cu metodele de plată precizate mai sus, recurg și la alte ipocrizii mult mai grave, cum ar fi neînregistrarea contractelor de muncă la ITM. Automat nu plătesc nici taxele, iar angajații bineînțeles că nu sunt nici asigurați la CNAS. Tragedia este că acești minunați patroni nu se gândesc că, pe lângă faptul că sărăcesc statul destul de mult (lucru mai puțin important până la urmă), pot fi părtași la moartea unor persoane care din cauză că nu sunt asigurați pot să-și piardă viața.

Toate aceste fapte sunt desigur contravenții sau infracțiuni și se pedepsesc conform legii. Trebuie doar să fie aduse la cunoștință organelor în măsură să aplice legea și mai departe să sperăm că acestea își vor face treaba.

Pentru cei care sunt într-o situație similară le recomand să meargă de urgență la oficiul ITM din raza căreia aparțin. Astfel vor ști exact care este situația contractelor lor de muncă și ce este de făcut mai departe.

De asemenea, CNAS oferă posibilitatea de a vă verifica online dacă figurați ca asigurat în baza lor de date. Dacă doriți să vă verificați, accesați următoarea adresă: http://siui.casan.ro:82/Asigurati/.

Made in Romania

De ceva vreme am început să apreciez mai mult produsele fabricate în România și ceea ce mă face să gândesc așa este faptul că prin cumpărarea produselor românești ajutăm alți români să aibă un loc de muncă. Și ar mai fi un motiv destul de important: în România se fac și produse de calitate.

Îmi amintesc de începutul anilor '90 când mergeam, copil fiind, cu părinții să-mi cumpere încălțăminte și tata îmi spunea că dacă o să cumpărăm o pereche de pantofi făcută în România e de calitate. Acea mentalitate era foarte comună printre românii de-atunci și avea de ce să fie așa. De fapt această încredere era dată încă de dinainte de '90, perioadă în care importurile erau limitate și prin magazine se găseau doar produse românești. Deși nu era concurența de acum, produsele erau în mare parte calitative, iar prețurile erau accesibile pentru toți românii.

Începând cu 1990 România a intrat în capitalism și odată cu asta întreaga economie s-a schimbat. Știm cu toții cum au fost închise sau preluate de diverse persoane cam toate fabricile românești și odată cu această privatizare calitatea produselor, din păcate, a început să scadă. Am fost invadați de "chinezisme", puterea de cumpărare a românilor a scăzut și nimic nu mai era ca înainte. Asta a schimbat și mentalitatea populației referitor la calitatea produselor fabricate în țară.

Dacă ar fi să privesc în spate, aș spune că undeva în jurul anului 2000 au apărut în sfârșit și unele schimbări pozitive în mentalitatea producătorilor români. Probabil că nevoia i-a făcut să-și dea seama că dacă nu încep să pună accent pe calitate nu au nicio șansă să reziste, ducând o luptă ineficientă cu importurile din China. Astfel, încet, încet au început să se formeze branduri românești care au pus pe piață produse de calitate superioară. Din păcate multe din aceste produse au mai mare succes în vestul Europei decât în România, iar motivul îl cunoaștem cu toții: românii nu își permit.

Există totuși produse românești de calitate pe care le-am putea cumpăra cam toți. Printre ele aș aminti mai ales alimentele. Începând cu explozia rețelelor de supermarketuri au intrat pe piața românească foarte multe produse din import. Culmea e că aceste alimente importate sunt de multe ori mai ieftine decât cele românești. Mereu mă intrigă faptul că  în supermarketuri din Brașov pe raftul de lactate văd litrul de lapte ambalat de o firmă din oraș mai scump decât multe mărci de import. Este incredibil, dar adevărat. E drept că prin țările occidentale subvenția pentru agricultori este incomparabil mai mare decât în România, dar pentru a scoate produsele la prețurile respective cred că se face și rabat la calitate.

Ce trebuie să conștientizăm este că doar cumpărând cât mai multe produse fabricate la noi în țară putem să ajutăm la creșterea economiei, la păstrarea și crearea locurilor de muncă și implicit la creșterea nivelului de trai din România. 

Și da, indirect, dar sigur asta ne va influența și pe noi, care suntem locuitori ai acestei minunate țări și care cumpărăm produse "Made in Romania".

Clasicul magazin de cartier, magazinul de proximitate sau supermarketul?

În urmă cu nu foarte multă vreme am rămas fără lapte în casă și pentru că familia mea în frunte cu mine e foarte consumatoare de lapte dimineața am fost nevoit să merg și să cumpăr un litru de la un magazin de cartier care funcționează în regim non-stop. Cu această ocazie am avut o surpriză nu foarte plăcută să aflu că litrul de lapte la magazinul respectiv costă 6 lei.

Nu am putut să nu mă gândesc la motivul pentru care acel comerciant a pus un preț atât de mare pentru o cutie de lapte. Răspunsul a venit destul de repede, ținând cont că acel magazin era non-stop și avea în jurul lui un Carrefour Express, un Profi și un Spar. Omul se bazează tocmai pe de-ăștia ca mine care sunt mai uituci din fire și uită că nu mai au lapte în casă, fiind nevoiți să meargă noaptea la cumpărături de urgență. Nu cred că asta este totuși soluția pentru a supraviețui.

Prin presă toată lumea vorbește despre o posibilă dispariție a magazinelor clasice de cartier și înlocuirea lor cu magazinele de proximitate ale marilor lanțuri de supermarketuri. La prima vedere totul pare în beneficiul consumatorului deoarece acesta ar beneficia de prețuri relativ mai mici (nu chiar ca în supermarket) și la fel de aproape ca vechiul magazin de la parterul blocului. Dar categoric nu este așa.

Nu sunt o fire prea conservatoare și tocmai de-aia cred că vechile magazine cu tejghea ar trebui să fie modernizate să ofere clienților posibilitatea de a-și pune singuri produsele în coș. Dar de la asta până la a vinde sub brandul unui supermarket, plătindu-i acestuia o franciză și funcționând după reguli impuse este o diferență imensă.

Și totuși nu aceste reguli sunt problema consumatorului final, ci limitarea la produsele pe care supermarketul le comercializează. Și mai grav este că aceste produse nu sunt românești sau dacă sunt nu ajută cu aproape nimic producătorul român pentru că acesta câștigă foarte puțin. De obicei marile supermarketuri sunt cele care dictează prețurile și nu producătorii. Aceștia din urmă se pot supune și se mulțumesc că au piață de desfacere sau altfel pot fi puși în situația nefericită de a pune lacătul pe ușă. 

Acum să ne întoarcem la consumatorul final care de fapt suntem noi. Cea mai mare parte din consumatori își câștigă salariul de la o companie de producție sau de la una de servicii care la rândul ei prestează pentru o alta care produce ceva în țara asta. Dacă noi vom cumpăra produse de import de la supermarketuri, banii vor merge în mare parte în afara țării. Iar în acest fel economia internă scade, producătorii români vor restrânge numărul de angajați și implicit puterea de cumpărare a consumatorului final va scădea. Pe de altă parte fără concurență variată în piață se poate ajunge la o înțelegere între marile supermarketuri referitoare la prețuri (nu ar fi prima dată) și acestea ar putea crește semnificativ. Nu mai vorbesc că în spatele acestor buticuri își mai câștigă existența mulți alți oameni care lucrează în cadrul rețelelor de distribuție și transport al mărfii.

Ei bine, atât eu cât și voi ar fi bine să cumpărăm mai multe produse de la micile magazine de cartier, măcar acele produse care încă nu sunt mai scumpe decât cele de la supermarket. Astfel putem să susținem micii comercianți, iar prin ei ne vom rezerva dreptul de a alege cu ce ne hrănim, cu ce ne îmbrăcăm și cum să trăim.

Credite - cum să devii "sclavul" băncii

Începând cu anii 2000 creditele bancare au cunoscut o creștere spectaculoasă, cu accent mai ales în perioada 2005-2008, adică în perioada de bum imobiliar și economic. Toată lumea își dorea să cumpere case, electrocasnice sau chiar să plece în vacanțe costisitoare, fie că avea sau nu bani. Era simplu, făceai un credit și gata. Visul era împlinit. Băncile acordau foarte ușor aceste credite pentru că exista lichiditate în piață, oamenii câștigau relativ bine și nimeni nu le explica la ce riscuri se expuneau.

Prin 2006 am devenit ofițer de credit la o companie de brokeraj pentru o perioadă de vreo șase luni, timp în care am avut ocazia să înțeleg cum funcționează această piață a creditelor. Totodată am reușit să fac câțiva clienți mulțumiți că au semnat contracte de credite personale și au primit banii. Recunosc că atunci am înțeles doar parțial ce înseamnă riscul valutar. Știam că prețurile unor valute pot crește, dar nu îmi puteam imagina că pot ajunge să se dubleze. Pentru creditele ipotecare clienții erau încurajați să încheie contracte în franci elvețieni deoarece dobânzile erau cele mai mici și astfel puteau primi sume mai mari. Chiar dacă nu făcea parte din fișa postului, atunci când cineva voia să facă un credit îi precizam că există un risc crescut atunci când aleg ca monedă a creditului francii elvețieni. Probabil acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu am reușit să închei niciun credit ipotecar.

În 2008 a început renumita criză economică care încă ne mai dă bătăi de cap. Francii elvețieni au ajuns în 2-3 ani de pe la 1,9 lei la peste 4,2 lei, ceea ce a dus la dublarea ratelor la bancă pentru cei care și-au făcut astfel de credite. Bineînțeles că o bună parte dintre ei nu au mai reușit să plătească și au rămas și fără casă și cu banii luați. De vină putem spune că a fost atât banca, pentru că nu a informat corect clientul, cât și acesta din urmă, pentru că și-a asumat un risc foarte mare. Problema e că astfel de situații au dus la acțiuni dramatice din partea clienților.

O regulă simplă și foarte importantă este următoarea: Dacă poți, nu fă credit! Dacă totuși faci, fă-l în moneda în care câștigi salariul! Vă spun asta eu, care am un credit de prima casă contractat în euro. Culmea e că nu câștig salariul în euro, ci în lei. Tocmai din acest motiv vreau să atrag atenția asupra riscurilor asumate, pentru că știu foarte bine ce înseamnă un astfel de credit. Atunci când am făcut eu creditul, în 2012, nu erau încurajate de către bănci creditele în lei așa cum sunt acum. Este corect că atunci se acordau mai ușor aceste credite pentru că erau foarte sigure pentru bancă, fiind garantate de Stat.

Probabil că vă întrebați de ce mi-am făcut eu un astfel de credit. Ei bine, l-am făcut pentru că am avut de ales între a plăti o chirie de 200 euro pentru un apartament de două camere și de a plăti o rată de 210 euro la un apartament de trei camere. Am ales varianta creditului pentru că banii oricum plecau din buzunarul meu, prețul apartamentelor era la un minim istoric, era o stabilitate firavă în economie și pe termen mediu statisticile oficiale spuneau că suntem pe creștere ca țară. În același timp la noi nu s-a dezvoltat tipul de business bazat pe închirierea de apartamente și poți sta cu chirie în mare parte la proprietari persoane fizice. Asta nu iți oferă o siguranță că poți locui într-un apartament o perioadă îndelungată.

Nu mai insist asupra creditelor pentru că, ce-i drept, în ultima perioadă nu mai sunt la modă. Dar destul de periculoase și utilizate de cât mai multe persoane sunt cardurile de credit. Mai pot fi numite carduri de cumpărături sau, sub o formă contractuală puțin diferită, descoperituri de card. Indiferent de nume, acestea au la baza acordarea unei linii de credit în valoare de 3-6 ori salariul net pe care îl încasează lunar clientul. Bineînțeles că nimic nu e gratis, chiar dacă reclama spune că poți avea chiar și 60 de zile de grație cu dobândă 0%. De fapt ai până la 60 de zile dobândă 0%, dar poți beneficia doar de 1-2 zile de această facilitate dacă nu calculezi bine când trebuie să utilizezi cardul. În afara acestei perioade, în funcție de bancă și de serviciu, dobânzile sunt cuprinse între 11-26% sau chiar mai mult. Și aici vorbim de rata anuală a dobânzii, pentru că dacă mai adăugăm și comisioanele de administrare ajungem la alte cifre.

Dacă ați înțeles ce înseamnă un astfel de card, acum vreau să spun că totuși dacă știi să-l folosești poate fi foarte util. Poate fi utilizat ca o rezervă de bani, chiar dacă nu e recomandat, și trebuie să se ramburseze suma datorată până să se încheie perioada de grație. Astfel se poate beneficia de acea dobândă de 0% și clientul poate ajunge în avantaj. Însă, recomandat ar fi să faceți o rezervă de bani și să renunțați la acest card de credit, pentru că astfel nu mai plătiți comisioane și nu vă mai supuneți unor riscuri suplimentare.

Interesant este că aproape toți economiștii și politicienii au credite și în același timp au și depozite la bănci, sau chiar proprietăți și bijuterii. Acesta este cazul cel mai fericit al celor care fac credite. Acești oameni cunosc foarte bine ceea ce fac, acceptă aceste credite pentru că banii obținuți sunt investiți în afaceri cu profituri mai mari decât dobânzile creditelor. Mai mult, ei au acele depozite, proprietăți și bijuterii tocmai pentru zilele negre care pot apărea. Practic sunt acoperiți în cazul în care lucrurile nu mai merg conform planului inițial.

În concluzie, dacă doriți să faceți un credit la o bancă analizați cât mai bine situația, comparați avantajele cu dezavantajele, citiți cu atenție contractul de credit și luați în calcul că prin semnarea acestuia deveniți practic "sclavul" băncii.